Etimologia acestui cuvânt vechi, după toate ipotezele canonice curente, este primordială poate chiar pre-indo-europeană , ca accea a lui bade.
(pelasg _ ETYM-0001) * pelasg este deci din substratul nostru cel mai vechi. Ea merită prin urmare toată grija.
Avem aici de-a face cu o rădăcină compusă proto-indo-europeană, sau chiar pre-indo-europeană :
*pel + asku ( asg )
Nota Editorului :
Avem aici de-a face cu o rădăcină compusă proto-indo-europeană, sau chiar pre-indo-europeană.
Dar cât de străveche ?
Afirm că etimologia cuvântului pelasg este pre-indo-europeană, în ciuda încercărilor celor trei etimoane ale lui Pokorny, pe care le-am pus totuşi, cu grijă, în valoare aici şi l-am detaliat aici.
Georgiev are probabil în vedere împrumuturi lingvistice mai târzii, căci suntem cu toţii orbiţi de orizonturile cele mai recente ale trecutului - bietele filia temporis (în vremea lui, “anatoliene”).
Cine sunt totuşi aceşti misterioşi pelasgi ?
Alain Daniélou credea că e vorba de indieni post-Saraswatici, aceeiaşi care au întemeiat, la marginile civilizaţiei lor fabuloase (au cartografiat spre 4500 î. Hr. chiar malurile antarctice, azi sub gheţari, ale oceanului indian) Sumerul şi Egiptul Antic, predinastic - alte culturi ale fluviilor curgând, când nu seacă, prin deşert.
Desigur, ca şi Mircea Eliade cu fantasticul, bine prevestitorul “ Elemente Pre-ariene în Hinduism” – articol ridiculizat de protipendada bucureşteană a anilor 1930 ( Şerban Cioculescu zicea chiar, la Capşa, citind Cuvântul, că nu “ s-a Gandhit la el ” ), Alain Daniélou a avut o intuiţie “din interior” a cardinalităţii civilizaţiei mediteraneene a lui Krişna şi a lui Şiva, cu tauromahiile rituale şi cu religiile ei de mistere.
Deriziunea la care s-a expus Daniélou a fost doar în parte răscumpărată de afirmaţia unui mandarin al indianiştilor parizieni, conform căreia “ Avem noi metodele noastre, de care el n-a auzit, dar când avem dificultăţi cu vreun text, tot la Alain ne ducem ”. Cea a lui Eliade este aproape o redempţiune, o nouă teorie Out ofIndia – arienii au fost civilizaţi de dravidieni !
Pelasgii sunt deci cei care ne-au transmis rădăcinile cele mai vechi ale limbii noastre străvechi - o limbă veche europeană, dar nu indo-europeană in sens kurganic. Ei ar putea fi blasci, velasgi, chiar “ vasconi ”, dar matricea culturală a unei civilizaţii pan-mediteraneene, cu basci, maltezi, garamanţi sau eteocretani laolaltă, tuciurii ori ba, sare peste frontiere etnice, de la Mas d'Azil la Glozel sau Vichy, pân'la Grădiştea Muncelului. Cu alte cuvinte, de la Narb la Bran, sau de la Andor la Rodna...
Pel- poate fi *bhel-, strălucitorul, ca acel rege din vechime, stăpânind o lume vedică, după Daniélou, din Irlanda până în Bali. Dar –asku este desigur acel sufix pe care Pop-escu, Ion-escu, Grupul îl poartă atât de zeieşte, ca acea Bona Dea a Damei Bune panmediteraneene, coana Joiţica, în eternitate…
În chip uimitor de frumos, Dava dacilor, (Davva < daua, ca în Daia, Davos, etc.) este tot la fel de strălucitoare. Iar *vvelek- este rădăcina “valahică”, tot doar la o digamma ionianădistanţă, a “luminiţelor de pe munte” pe care le vor fi văzut barcagii din Crimeea, coborând în dreptul porţilor scheiene (skia ) ale viitoarei Troia, pe la gurile paleo-Dunării, cu templul dalb din Fidonisi ca zare, pe la soare-răsare.
Din leagăn nu am fost, noi românii, niciodată prea departe de lumina lină...
Exoetnonimul
PELÁSG
Afirm :
Etimologia acestui cuvânt vechi, după toate ipotezele canonice curente, este primordială poate chiar pre-indo-europeană , ca accea a lui bade.
(pelasg _ ETYM-0001) *
pelasg
este deci din substratul nostru cel mai vechi. Ea merită prin urmare toată grija.
Avem aici de-a face cu o rădăcină compusă proto-indo-europeană, sau chiar pre-indo-europeană :
*pel + asku ( asg )
Nota Editorului :
Avem aici de-a face cu o rădăcină compusă proto-indo-europeană, sau chiar pre-indo-europeană.
Dar cât de străveche ?
Afirm că etimologia cuvântului pelasg este pre-indo-europeană, în ciuda încercărilor celor trei etimoane ale lui Pokorny, pe care le-am pus totuşi, cu grijă, în valoare aici şi l-am detaliat aici.
Georgiev are probabil în vedere împrumuturi lingvistice mai târzii, căci suntem cu toţii orbiţi de orizonturile cele mai recente ale trecutului - bietele filia temporis (în vremea lui, “anatoliene”).
Cine sunt totuşi aceşti misterioşi pelasgi ?
Alain Daniélou credea că e vorba de indieni post-Saraswatici, aceeiaşi care au întemeiat, la marginile civilizaţiei lor fabuloase (au cartografiat spre 4500 î. Hr. chiar malurile antarctice, azi sub gheţari, ale oceanului indian) Sumerul şi Egiptul Antic, predinastic - alte culturi ale fluviilor curgând, când nu seacă, prin deşert.
Desigur, ca şi Mircea Eliade cu fantasticul, bine prevestitorul “ Elemente Pre-ariene în Hinduism ” – articol ridiculizat de protipendada bucureşteană a anilor 1930 ( Şerban Cioculescu zicea chiar, la Capşa, citind Cuvântul, că nu “ s-a Gandhit la el ” ), Alain Daniélou a avut o intuiţie “din interior” a cardinalităţii civilizaţiei mediteraneene a lui Krişna şi a lui Şiva, cu tauromahiile rituale şi cu religiile ei de mistere.
Deriziunea la care s-a expus Daniélou a fost doar în parte răscumpărată de afirmaţia unui mandarin al indianiştilor parizieni, conform căreia “ Avem noi metodele noastre, de care el n-a auzit, dar când avem dificultăţi cu vreun text, tot la Alain ne ducem ”. Cea a lui Eliade este aproape o redempţiune, o nouă teorie Out of India – arienii au fost civilizaţi de dravidieni !
Pelasgii sunt deci cei care ne-au transmis rădăcinile cele mai vechi ale limbii noastre străvechi - o limbă veche europeană, dar nu indo-europeană in sens kurganic. Ei ar putea fi blasci, velasgi, chiar “ vasconi ”, dar matricea culturală a unei civilizaţii pan-mediteraneene, cu basci, maltezi, garamanţi sau eteocretani laolaltă, tuciurii ori ba, sare peste frontiere etnice, de la Mas d'Azil la Glozel sau Vichy, pân'la Grădiştea Muncelului. Cu alte cuvinte, de la Narb la Bran, sau de la Andor la Rodna...
Pel- poate fi
*bhel-, strălucitorul, ca acel rege din vechime, stăpânind o lume vedică, după Daniélou, din Irlanda până în Bali. Dar –asku este desigur acel sufix pe care Pop-escu, Ion-escu, Grupul îl poartă atât de zeieşte, ca acea Bona Dea a Damei Bune panmediteraneene, coana Joiţica, în eternitate…
În chip uimitor de frumos, Dava dacilor, (Davva <
daua, ca în Daia, Davos, etc.) este tot la fel de strălucitoare. Iar *vv
elek- este rădăcina “valahică”, tot doar la o digamma ioniană distanţă, a “luminiţelor de pe munte” pe care le vor fi văzut barcagii din Crimeea, coborând în dreptul porţilor scheiene (
skia ) ale viitoarei Troia, pe la gurile paleo-Dunării, cu templul dalb din Fidonisi ca zare, pe la soare-răsare.
Din leagăn nu am fost, noi românii, niciodată prea departe de lumina lină...